Fundația Creștin-Democrată în parteneriat cu Fundația Hanns Seidel România, cu Organizația de Femei a Partidului Democrat Liberal, cu Alianța Familiilor din România și cu Asociația ProVita pentru născuți și nenăscuți – Filiala București au organizat conferința Familia și etica vieții în frumoasa aulă a Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I“ miercuri, 14 martie 2012, în intervalul orar 18.10-20.00.
Redau mai întîi, de pe afișul manifestării (cum aveam să aflu, era a doua de acest fel), în loc de preambul:
În centrul familiei – nu doar etimologic – stă femeia. Etica vieții este indisolubil legată de respectul față de demnitatea femeii în cuplu și în societate. Violența în familie este un fenomen pe care dreapta românească a decis să îl eradicheze prin inițiative legislative, dar și printr-o pedagogie continuă, la care contribuie și dezbaterea propusă de Fundația Creștin-Democrată.
Problemele sociale, precum sărăcia sau emigrația, conduc adesea la destrămarea familiilor și neglijarea copiilor. Este o altă provocare pentru politicienii responsabili și pentru întreaga societate.
În egală măsură, politicienii de centru-dreapta sunt chemați să se aplece asupra declinului demografic, legat de fragilizarea familiilor sau de banalizarea avortului. Datele recensământului anunță o lungă iarnă demografică, din care nu se poate ieși decât prin politici nataliste sau prin deschiderea porților către o imigrație masivă.
Toate aceste fenomene, dar și alte chestiuni de bioetică, vor constitui subiectele asupra cărora se vor apleca: Sulfina Barbu, deputat în Parlamentul României, președintele Organizației de Femei a Partidului Democrat Liberal; Raluca Turcan, deputat în Parlamentul României, președintele Comisiei de cultură, arte și mass media; Teodor Baconschi, președintele Fundației Creștin-Democrate; Klaus Sollfrank, directorul Fundației Hanns Seidel România; Adrian Papahagi, vicepreședintele Fundației Creștin-Democrate; Marius Dugulescu, deputat în Parlamentul României, vicepreședintele Comisiei pentru drepturile omului, culte și minorități naționale; Bogdan Stanciu, preşedintele Asociaţiei Pro-vita pentru născuți și nenăscuți, Filiala Bucureşti; Bogdan Mateciuc, directorul executiv al Alianţei Familiilor din România.
Intens politizată, manifestarea nu mi-ar fi atras atenția dacă nu aș fi recunoscut printre invitații la cuvînt pe Bogdan Stanciu (de altfel, invitația îmi fusese transmisă prin e-mail de la provita@yahoogrups.com). Truismele formulate cu acest prilej – valoarea familiei, criza economică mondială care a afectat și țara noastră, declinul demografic (desigur, confirmat de cifre, de statistici), infrastructura (evident insuficientă!), măsurile legislative (aferente problematicii în discuție) etc. – mi-au consumat două ore din viață dar nu regret faptul: m-am simțit cu cincisprezece-douăzeci de ani mai tînăr, ca pe vremea naivităților mele politice, mai exact ca atunci pe cînd frecventam, încă plin de speranțe, Asociația Foștilor Deținuți Politici, Cenaclul „Gîndirea Românească“ al Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat și făceam parte – pentru prima oară în viața mea! – dintr-un partid (respectiv al Alianței Civice)!
Mi-am luat cuminte notițe întinse pe patru pagini, dar regret că n-am avut vioiciunea de a puncta majoritatea ideilor, vorbitorii aflîndu-se într-un fel de consens plicticos pînă în final, adică pînă la intervenția feministă a două-trei tinere cuconițe din public, supărate nevoie mare că li s-a atentat la „drepturi“, la „alternative“, la „alegere“ (de fapt, la refuzul de a da naștere copiilor și de a-și asuma responsabilitatea creșterii lor)…
Acum am să-mi redau în continuare notițele[1] comentîndu-le în paranteze, după caz, urmînd să intervin în final cu opiniile proprii:
Theodor Baconschi: A doua conferință avînd această temă este rezultatul conlucrării cu partenerii Fundației Creștin-Democrate; e nespectaculoasă dar urgentă. Demnitatea femeii în societate tinde să fie tratată demagogic, existînd în plus și acea discriminare pozitivă. Desigur, etimologic, femeia și familia se înrudesc pînă la contopire. Pedagogic, egalitatea dintre bărbat și femeie conduce îndeosebi la egalitatea de șanse. Recenta lege promulgată, rod al unei inițiative de cetru-dreapta, vine să consolideze acest deziderat de egalitate dintre bărbat și femeie. Combaterea violenței în familie e importantă, dar aceasta nu poate rezolva precaritatea structurală: creșele puține, de exemplu. De asemeena, nu se rezolvă prin măsuri legislative prioritatea carierei în viața femeilor în raport cu familia. La recentul recensămînt a rezultat cifra de 2-3 milioane de români plecați din țară și o populație totală cu puțin peste 19 milioane – cifră coincizînd cu anii ’60 ai secolului al XX-lea. Căi îngrijorătoare: depopulare, imigrație (nu sîntem xenofobi sau naționaliști, dar nu putem trece peste realități) (aluzia la natalitatea superioară a țiganilor a fost transparentă). Banalizarea avorturilor este iarăși o realitate. Nu promovăm politici nataliste brutale, ca regimul ceaușist, ci soluții de încurajare a unui spor demografic prin microcreditări ale tinerilor, prin construirea de noi creșe care să devină priorități de guvernare. Dincolo de criza economică, există criza valorilor moral-religioase. Bioetica e domeniul care își propune să reglementeze disfuncțiile, dar nu în stilul ucenicului vrăjitor care se joacă de-a Dumnezeu. Viața și iubirea le concepem ca taine ce nu trebuie violate prin inginerie genetică sau socială. Au dreptul la viață inclusiv copiii cu handicap ce trebuie sprijiniți. Acestea ar fi temele de pe agenda pubică așteptîndu-și răspunsurile.
Klaus Sollfrank: Prin ideile expuse de Fundația Creștin-Democrată, ea mi se pare apropiată de Fundația Hanns Seidel din Bavaria, unde se promovează valori permanente ca pacea, libertatea, creația. Politicile privind familia, căsătoria pornesc de la faptul că familia este foarte importantă. În ea oamenii găsesc fericirea, bucuria. Partenerul și nu numai el, ci unchii, mătușile, bunicii reprezintă toate etapele, la fel de vulnerabili precum copiii fiind și vîrstnicii. Deci familia este importantă pentru toți, dar în primul rînd pentru copii și pentru vîrstnici deopotrivă. (Omul, desigur octogenar, știa el ce știa!). Experiența valoroasă în familie este adusă de vîrstnici. Liantul fundamental între oameni clădit în familie e de maximă importanță pentru stat. Protecția vieții presupune demnitatea umană pentru născuți și nenăscuți. Avortul este o crimă chiar și cînd exte vorba despre copiii cu disabilități, care au și ei dreptul la viață. Apărarea vieții conduce la combaterea avorturilor. E de dorit ca ele să fie asimilate crimelor împotriva umanității așa încît să fie combătute politic, juridic, prin toate mijloacele. Consilierea, sprijinul practic trebuie să preocupe societatea.
Sulfina Barbu: Există probleme neatacate de clasa politică. (…) S-au făcut reforme de dreapta pentru un drum corect. Criza demografică este o realitate, ca și avorturile. Se ridică întrebări precum: trebuie inițiate politici pronataliste? De ce sînt mai puțini copii? Care sînt motivele: casa, cariera, lipsa de solidaritate între generații? Ele sînt provocări pentru societatea actuală. (…) În legătură cu protecția familiei, s-a inițiat o lege privind combaterea violenței domestice al cărei coinițiator este deputatul Dugulescu. (…) (Cenzurarea drastică a discursului politicianist îmi creează o stare de confort lăuntric: iată un rezultat concret al Revoluției la care am participat în decembrie 1989! Am dreptul să-mi public textele cum îmi place, scoțînd din ele panglicile roz-bombon ale unor ipochimeni reduși la politică).
Raluca Turcan: Riscul cel mai grav e lipsa de conștientizare a problemelor demografice. Nu mai privim spre noi înșine ca națiune. Împuținarea veniturilor are soluții, rezolvări (Ca de exemplu, doamnă?! Cum să trăiască o familie cu unul dintre soți șomer de nouă luni? Cazul e concret, căci mă refer la una dintre rudele mele; deci eu nu scriu ce aud de aiurea, ci mă raportez la realități! La fel: cum să trăiască o proaspăt înființată familie cu ambii soți fără slujbe – căci la ea posturile din sănătate erau blocate, iar la el societatea viticolă unde era angajat a fost falimentată din rațiuni… concurențiale??!! E, de asemenea, cazul dureros al fiicei mele, care acum e emigrată în Belgia împreună cu soțul ei). Nu vedem însă cum s-ar putea soluționa împuținarea celor 2.000.000 de oameni din 2002 pînă acum. Fiindcă mie îmi plac mult cifrele, să le privim: din 1990 sînt 4.000.000 cetățeni care s-au pierdut! Asta înseamnă că sînt tot mai puțini români. E o hemoragie de populație și peste hotare (dar cauzele nu se știu? Ce măsuri concrete s-au luat măcar în anii în care PDL-ul pe care-l reprezentați a fost și încă este la putere?!). Aceste realități generează costuri economice. Valurile de nașteri din anii 1967-1989 sînt anihilate de scăderile dramatice începînd cu 1990. Avem în prezent un angajat la 1,5 pensionari. În cazul că acest ritm demografic se menține, în 2050 la 100 de persoane active vor fi 125 persoane inactive. Tot atunci, vor fi 30% persoane de 65 de ani, iar cei cu vîrsta de 85 de ani vor atinge 13% (acum ponderea lor este de 3). Nu e un tablou îndepărtat, cum ar putea spune unii, ci e vorba de un viitor pe cale de a se produce. Soluția o constituie familia tînără ca resursă. Responsabilitatea aparține însă tuturor straturilor sociale, nu numai tinerilor. Comportamentul fiecăruia dintre noi poate determina schimbări. O schimbare de mentalitate se așteaptă de la tineri. Ei trebuie să înțeleagă că realizarea individuală merge mai bine în cadrul familiei. Tradițional, tinerii și vîrstnicii erau solidari. Copiii din afara căsătoriei alcătuiau 15% din totalul născuților înainte de 1989, iar acum este de 30%, cele mai defavorizate medii unde se regăsesc acestea însumînd 850.000 de copii (12%), care trăiesc deci în familii monoparentale. Ne trebuie un model mai bun de realizare: un echilibru, nu realizări individuale. Maturizarea individuală, reponsabilitatea politică stă în ideologiile care pun în practică politici publice punînd accent pe familia activă, cu oameni în cîmpul muncii, capabilă de a educa, fiindcă progresul real se bazează pe educație (legea în domeniu nu constituie tocmai un punct forte al coaliției la putere din care faceți parte! Dacă nu chiar dimpotrivă!). Sistemele statului care trebuie să se implice și să funcționeze sînt educația, sănătatea dar și transporturile. De exemplu, în SUA o familie se poate muta dintr-un stat în altul cu loc de muncă cu tot în 24 de ore. Există firme specializate în aceasta. Pe cînd se va putea așa ceva și la noi?… Legea combaterii violenței în familie pe care am elaborat-o are ca punct forte ordinul de restricție. Femeile trebuie să știe de aceasta, fiindcă au de suferit din cauza violenței conjugale în primul rînd copiii. Sînt traume care nu se vindecă; dimpotrivă, după cum afirmă specialiștii, rămîn și produc efecte în timp.
Adrian Papahagi: Există valori nonnegociabile creștine. Agresiunile majore ale contemporaneității – ingineriile sociale, eugenia, selecția nașterilor – ignoră faptul că acestea constituie taine. Secolul totalitarismelor îmi prilejuiește referințe literare; în primul rînd la Aldous Huxley. În cartea sa Brave New World (Minunata lume nouă)[2] indivizii creați în eprubete și programați să se dezvolte în cinci caste – Alfa, Beta, Delta, Gama şi Epsilon – practică sexul liber, mor la 65 de ani fiind eutanasiați și apoi arși (deci făcînd un ultim serviciu… energetic societății care i-a programat la fericire!). E vorba despre un hedonism (nu departe de ceea ce sîntem îndemnați să trăim astăzi!), de o distopie soft consum, promovînd bucuria de a trăi. La George Orwell distopia soft lume a plăcerii, a bucuriei, a ordinii, o lume din care, ca și la A. Huxley, Dumnezeu lipsește (vezi și ateul Lapace[3], care a făcut ca Dumnezeu să dispară din Univers), propune o utopică viață umană. Dar abolirea lui Dumnezeu e abolirea omului! Nu modernitatea e rea, nu progresul tehnic, ci sensul conferit de lipsa bunelor valori nonnegociabile. Folosirea progresului tehnic materialist, primatul valorilor materiale față de demnitatea persoanei umane nu se poate negocia. (Vedeți și scrierile lui Olivier Clement). Biserica catolică s-a pronunțat: „Dacă ai dreptul de a crea artificial oameni, ai dreptul și de a-i distruge“ (De aici pînă la uciderea selectivă nu era decît un pas care deja e ca și făcut[4]: omorîrea copiilor care la naștere au dizabilități!). La Jonathan Swift[5] există ideea literară de export către englezii mai bogați, spre a-i mînca, a copiilor îngrășați de familiile sărace din Irlanda! (Să fim noi, oare, cei de astăzi, care aud că folosim și celulele stem din placentă, și avortonii pentru medicamente ori chiar pentru anumite băuturi „Pepsi“ atît de departe de această soluție sarcastică? Mă tem că nu!). Valorile nu mai sînt recunoscute: totul azi se tranzacționează, însăși viața se negociază! Principiul libertății este interpretabil. Libertatea fără responsabilitate e însă de neacceptat. Avortul e explicabil filosofic și moral: e impus de presiuni sociale. Egalitatea bărbatului cu femeia este însă nenegociabilă. Măsurile de discriminare pozitivă pot fi acceptate tranzitoriu, dar există tranzacții pe valori nonnegociabile? Concepția creștin-democratică nu le acceptă.
Marius Dugulescu: Există exemple negative, cupluri care sînt influențate de aceste mesaje negative ale mass-media contemporane. Familia e nucleul de bază al societății, iar dacă ea este sănătoasă, societatea e așijderea; dacă e dimpotrivă, societatea e bolnavă, denaturată. S-a adoptat o legislație clară prin voința parlamentului: noul Cod al familiei e parte a noului Cod civil. El definește familia clar: bărbatul și femeia formează o familie, iar logodna e preunirea dintre un bărbat și o femeie; adopțiile pot fi făcute doar de o familie. (Prin urmare, e implicită respingerea căsătoriilor dintre homosexuali și a adopțiilor în eventualele căsătorii contra firii). Ca proiecte legislative, avem consilierea femeilor aflate în criza de sarcină (limbajul neadecvat m-a surprins neplăcut: sarcina nu este o stare de criză și nici una de boală, ci una normală! Tributul terminologic plătit nu e o soluție, după opinia mea!), ca măsură pentru combaterea avorturilor (există 7,5 milioane de avorturi raportate în clinicile de stat!). Soluțiile sînt casele maternale, plasamentele, adopțiile. În proiectul legislativ aflat în lucru este prevăzut un timp de așteptare de cinci zile, în care să se efectueze consilierea gravidelor din punct de vedere mental, psihologic, fiziologic. Decizia care se va lua va aparține femeii, nu sub presiune, ci în cunoștință de cauză. Un alt proiect legislativ aflat în lucru este acela în care să beneficieze părinții copiilor morți la naștere. În prezent nu li se eliberează din maternitate un certificat acestor copii, așa încît ei nu pot fi înmormîntați, ci arși la crematoriul spitalului. O procesiune mortuară nu poate fi posibilă, căci preoții pretind certificat de deces, or acești copii morți nu au primit nici certificat de naștere, fiind deci vorba de un cerc vicios. (Teologul parlamentar a încheiat convingător și lăudabil în acest Post al Paștilor cu un verset biblic!).
Bogdan Stanciu: Am mandat din partea organizațiilor Pro Vita, dar vorbesc și ca părinte al unui copil cu handicap. Sînt avocat atent la fenomenele bioetice. Pro Vita nu e o organizație pro natalistă, ci pro viață. Antropologic, afirmăm că în secunda concepției începe viața sacră; deci sprijinim legile umane care să protejeze viața. Aceasta e posibilă în familie, unde să existe credința în Dumnezeu și educație. Atrag atenția asupra manipulării limbajului care atrage și o manipulare juridică. Este vorba, cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea, de un antilimbaj (în Evanghelium Vitae, 13). Nu acceptăm de exemplu, „produs de concepție“, ci om nenăscut (care are drepturi, ca orice om, în primul rînd la viață!). Agresiunea împotriva acestuia nu este sancționată, existînd așa numitul „avort terapeutic“ și alte forme de abuzuri. Dacă Cezarul ne cere ceea ce e al lui Dumnezeu răspunsul nu poate fi decît unul. Răspunsul unui tînăr ce și-a revenit după o comă indusă de consumul de „etnobotanice“ (alt exemplu de manipulare grosolană a limbajului, „etno-“ fiind un radical ce înseamnă „popor“, iar „botanic“ – un cuvînt cu rezonanță pozitivă indiscutabilă!) care m-a pus pe gînduri, la întrebarea „de ce ai consumat așa ceva?“ a fost: „Dacă mi se dă voie să cumpăr așa ceva, n-aveam de unde să știu că e rău“. Statul minimal să fie oare libertin? Consider că acela nu e stat! Statul care nu-și poate proteja indivizii este sortit decăderii și pieirii. Ioan Alexandru, la 13 mai 1990, spunea: „Dacă Domnul Hristos răsplătește pentru un pahar cu apă, dar pentru un prunc salvat?“
Bogdan Mateciuc: Reprezint Alianța Familiilor din România înființată din 2007. Amintesc mai întîi, fiindcă veni vorba de ziceri: „Nu dărîma un gard pînă nu știi de ce a fost pus acolo“. Familia precede statul, legile. Complementaritatea bărbat-femeie stă la baza ei. În ultimii cincizeci de ani s-a schimbat viziunea: divorțul, concubinajul (aici nu mai e vorba de soți, ci de parteneri), liberalizarea familiei (aici intră, probabil, perversiunile și viața în trei, patru, cinci și cîți or mai încăpea!). Există sloganuri nobile: toleranța (cu nuanță marketing), dar și idei abominabile (cuplurile homosexuale, desigur!). Libertatea, moralitatea, credința constituie tot atîția termeni vehiculați intens în legătură cu familia. Valorile sînt amestecate, merg mînă-n mînă, derutînd lumea, în numele diversității. Milităm pentru toleranță, dar nu fără discernămînt. Trebuie să se știe unde trebuie să se pună limitele. „Ciorile se aud cînd nu cîntă privighetorile“. Valorile familiei trebuie constant reafirmate. Etichetele se pun cînd nu se vrea dialogul…
O spusă a moderatorului Th. Baconschi pentru toleranță există case, avea să fie taxată sarcastic de o ascultătoare…
De altfel, la discuții au sărit numai duducuțe foarte vocale și cochețele cu convingeri limpezi pro avort, pro libertinaj etc. Una, de pildă, de la „Pro choice“, era confuz fixată pe decretul ceaușist 770 din 1966 care încuraja natalitatea, dar care a generat tragediile prin care au trecut femeile atunci. Alta se plîngea de lipsa educației sexuale din școli și se arăta îngrijorată că se întrezărește interzicerea avorturilor. Era de părere că doar metodele contraceptive, educația pentru înțelegerea aplicării lor constituie soluția… Mai spunea că statul ar trebui să se preocupe de ce familiile optează pentru un singur copil. De pildă: s-a redus indemnizația pentru copii, ceea ce conduce la întoarcerea mai repede la muncă a femeii. În fine, indica reconcilierea vieții de familie cu munca. O doamnă psiholog-consilier propunea o cale salarială: reducerea CAS-urilor și readucerea salariilor la cuantumul dinaintea reducerilor din 2010. Tinerii nu își pot permite să crească copii cu salariile mici din prezent. Altcineva amintea cu furie abia reținută responsabilitatea bărbaților despre care nu s-a vorbit deloc. De ce doar consilierea femeilor? Tații unde sînt? Ei nu trebuie consiliați? (Avea dreptate!). O nedumerire venită de la o altă femeie tînără se referea la consiliere: În ce va consta ea? Vor veni să-i încarce gravidei conștiința și așa încărcată? (B. Mateciuc i-a răspuns că femeia gravidă va fi doar informată pentru a fi în deplină cunoștință de cauză cînd va decide viitorul ei și al copilului nenăscut. Din răspunsul acesta, femeia a rămas, desigur, cu un gust foarte amar: ea tot spera să găsească o portiță de scăpare laică din chingile dumnezeiești de co-creatoare!).
Concluziile mele au fost două: 1) e o cale foarte lungă pentru (re)încreștinarea populației actuale dedate la hedonism și consumism; 2) atîta vreme cît de acasă copilul nu va fi deprins a-și respecta sufletul și trupul ca fiind nu definitiv ale sale, ci doar încredințate spre adminstrare de Creator, școala degeaba întreprinde programe educative.
Ca dascăl, afirm că simt cum arunc zilnic semințe în terenuri din ce în ce mai pietroase, majoritatea venite definitiv înțelenite cu poncife și reclame psihologic concepute să anihileze diabolic toate îndemnurile mele la moderație și castitate, la respect de sine și de semeni, la muncă serioasă și cinste. Doar în mare mila lui Dumnezeu îmi mai stă nădejdea!
(14-15 martie 2012).
[1] Ca în orice redare de tip clasic, verbele, adverbele, prepozițiile, conjuncțiile etc. îmi aparțin. Ideile m-au preocupat, omițînd enunțurile fără conținut semnificativ în raport cu tema în discuție ori pe cele strict politice.
[2] E prilejul de a reproduce aici un articol de pe internet. Cine a citit cartea poate sări parcurgerea acestor rînduri:
Minunata lume nouă de Aldous Huxley (note de lectură)
„Utopiile, spune Berdiaev, ne apar astăzi mult mai realizabile decît se credea pe vremuri. De aceea în vremurile noastre ne aflăm în faţa unei întrebări destul de chinuitoare: cum să evităm înfăptuirea lor definitivă?… Utopiile sînt realizabile. Viaţa se îndreaptă către utopii. Şi poate că începe un veac nou, un veac în care intelectualii şi pătura cultivată vor visa la mijloacele de a evita utopiile şi de a reveni la o societate neutopică, mai puţin perfecă dar mai liberă.”
Acest motto stă la începutul distopiei Minunata lume nouă, publicată de Aldous Huxley în 1934. Poate, dacă n-aş fi avut neşansa de-a trăi într-o societate cîndva utopică, aşa cum a fost totalitarismul comunist, aş putea crede că niciodată o astfel de utopie n-ar putea fi pusă în practică. Marile schimbări prin care trece omenirea de o bună bucată de vreme mă fac să văd în cartea lui Huxley mai mult o previziune a ceea ce ar putea să se întîmple decît un scenariu [SF].
Mai întîi cîteva cuvinte despre autorul acestei cărţi:
Aldous Leonard Huxley s-a născut la 26 iulie 1894 în Godalming, Surrey, Anglia, în celebra familie Huxley. Era fiul scriitorului Leonard Huxley, nepot al renumitului naturalist şi eseist Thomas Henry Huxley şi fratele nu mai puţin celebrului naturalist Julian Huxley. Avînd o constituţie fragilă, copilul Aldous avea calităţi intelectuale cu mult deasupra celor de vîrsta lui. Şi-a început aventura cunoaşterii în laboratorul tatălui său, continuînd sub supravegherea mamei sale, Julia Arnold, la Hillside.
Cînd împlineşte 14 ani, în 1908, trece printr-o adevărată tragedie, pierzîndu-şi în aceeaşi lună atît mama, cît şi sora, pe Roberta. Îşi începe studiile la Eton, însă, fiind suferind de o boală rară (keratitis punctata) care-i afectează vederea, face o întrerupere de 2 ani, după care continuă la Balliol College, Oxford, unde va preda pentru scurt timp literatură. În 1914, fratele său mai mare Noel se sinucide. El rămîne departe de front [din cauza] întunericului în care se afunda de la o zi la alta şi care-i inspiră mai tîrziu romanul Orb prin Gaza (1936) .
În 1916 debutează cu volumul de versuri Roata în flăcări, iar în proză, peste patru ani, în 1920, cu volumul de nuveleLimbo. Primul său roman, Galben de crom, apare în 1921.
Mare admirator al literaturii franceze, Aldous Huxley s-a format la şcoala lui Voltaire, Diderot, Proust, Baudelaire, Anatole France. O foarte mare pasiune nutrea pentru opera lui Shakespeare, iar dintre contemporani, pentru D. H. Lawrence. A publicat de-a lungul vieţii peste patruzeci de volume, fiind recunoscut ca un scriitor satiric redutabil şi ca un gînditor politic de valoare.
Dintre romanele sale mai cunoscute amintim: Punct şi contrapunct(1928), Minunata lume nouă (1932), Orb prin Gaza (1936), Geniul şi zeiţa (1955).
Se căsătoreşte cu Maria Nys şi în 1937 se mută în California, unde i se refuză acordarea cetăţeniei americane pe motiv că n-a dorit să renunţe la ideile sale pacifiste pentru nişte false convingeri religioase. În cartea sa Scopuri şi mijloace, publicată în 1937, arată că în civilizaţia modernă, majoritatea oamenilor îşi [doresc] o lume a păcii, libertăţii, dreptăţii şi iubirii frăţeşti, însă nu [ştiu] cum s-o pună în practică. Din relaţia cu filosoful indian Krishnamurti şi apropierea de cercul practicanţilor vedanta, rezultă cartea sa fundamentală în materie de spiritualitate, Filozofia eternă (1945), în care analizează operele unor mari gînditori mistici.
Orbirea sa progresivă l-a determinat să [folosească] Metoda Bates pentru creşterea naturală a vederii. Şedinţele de meditaţie şi experienţele căpătate în urma consumării unui drog psihedelic numit mescalină devin material pentru cărţile sale Uşile percepţiei şi romanul Rai şi Iad, devenite celebre în perioada hippie. Titlul eseului (Uşile percepţiei) a inspirat şi numele formaţiei rock The Doors.
În 1955 îi moare prima soţie, iar în 1956 se recăsătoreşte cu scriitoarea Laura Archera. Este diagnosticat cu cancer de laringe în 1960, însă continuă să scrie şi să ţină conferinţe în universităţi americane de prestigiu. După ce în 1936 a primit premiul James Tait Black Memorial Prize, pentru romanul After Many a Summer Dies the Swan, în 1958 refuză ordinul Knight Bachelor oferit de fundaţia Macmillan. Alături de prietenii săi americani Gerald Heard, Buckminster Fuller, Lewis Mumford este considerat printre intelectualii de vîrf ale cărui idei se bucură de un susţinut prestigiu.
Trebuie să amintim că Aldous Huxley a avut mare influenţă şi asupra prozatorilor români interbelici Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban. Moare pe 22 noiembrie 1963. Anunţul morţii sale a fost eclipsat de moartea [prin împuşcare a] lui J.F. Kennedy, petrecută în aceeaşi zi, şi de moartea marelui scriitor irlandez C.S. Lewis
Romanele sale satirice (Frunze veştede), utopice sau distopice (Minunata lume nouă) nu ratează niciodată scopul de a-şi captiva definitiv cititorul şi de a-l pune pe gînduri. Fin observator al societăţii în care trăieşte, critică moravurile pînă la caricaturizare, propunînd în schimb o societate dezlegată de prejudecăţi.
Celebrul roman Minunata lume nouă, publicat în 1932 şi a cărui continuare Reîntoarcerea în minunata lume nouă publicată în 1958, porneşte de la ideea unei societăţi distopice care, pentru a-şi ţine cetăţenii sub control, recurge la orice mijoc. Titlul cărţii este ironic: minunata lume virtuală, nu este decît un surogat de existenţă în care minciuna a căpătat rang de adevăr absolut. Originea acestei lumi se află în era Ford, momentul lansării pe piaţă al automobilului devenind punctul zero de referinţă în locului anului 1, anul naşterii lui Hristos. Industrializarea şi supertehnologizarea vieţii, accelerate de la an la an în numele unor idealuri, au drept consecinţă dezumanizarea individului şi lipsirea lui de atributele celui creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Adevăratele valori care au contribuit la evoluţia şi menţinerea umanităţii în limitele unor standarde, valori precum: iubirea, căsătoria, liberul arbitru au fost eliminate. Întreaga societate a devenit un angrenaj în care doar cîţiva indivizi au dreptul de-a alege şi de a decide pentru toţi ceilalţi. Pentru punerea în mişcare a acestui angrenaj şi pentru menţinerea lui în mişcarea indusă s-a recurs în primul rînd la transformarea rasei umane prin manipularea ei genetică.
În sinistra clădire numită CENTRUL DE INCUBAŢIE ŞI CONDIŢIONARE PENTRU LONDRA CENTRALĂ, ovulele produse în laboratoare sînt puse în incubatore şi tratate [specific] din punct de vedere fizico-chimic, astfel încît viitorul tuturor indivizilor care se vor naşte este condiţionat încă din faza embrionară. S-a ajuns pînă acolo încît folosind metoda Bokanovski, dintr-un singur embrion uman tratat, se obţin pînă la 96 de indivizi prin dividerea acestuia. Şi toate astea se petrec în Sala Predestinării Sociale.
Apoi indivizii sînt educaţi şi supuşi unui tratament numit hipnopedie, educaţia în timpul somnului prin repetarea de nenumărate ori a unor elemente ce rămîn imprimate în subconştientul copiilor. În final rezultă o societate împărţită în caste în vîrful căreia se află indivizii Alfa, care sînt şi cel mai bine dotaţi din punct de vedere intelectual. Apoi sînt Beta, Delta , Gama şi, la baza piramidei, Epsilon , cei mai proşti „că nici nu ştiu să scrie şi să citească“. Chiar dacă mintea Epsilonilor nu se maturizează şi rămîn ani îndelungaţi simplă masă de manevră, mare lucru nu se poate face cu ei nefiind dezvoltaţi din punct de vedere fizic. Dezvoltarea precoce a indivizilor din punct de vedere sexual este unul din ţelurile societăţii care populează Era Ford. În incubatoarele de condiţionare neopavloviană bebeluşii din castele inferioare sînt dresaţi să urască florile şi cărţile, obiecte subversive care le-ar fi putut dezvolta gustul pentru artă şi i-ar fi distras de la munca de roboţi pentru care erau programaţi. Însă mai ales cărţile [sînt periculoase], cititul însemnînd cunoaştere , de care ei nu aveau nevoie. Tuturor membrilor societăţii le erau asigurate toate nevoile, astfel încît trăiau într-o stare de mulţumire deplină, dusă pînă la extaz prin consumarea unui drog, numit soma care le alunga orice frustrare. Deviza Statelor Unite ale Lumii era Comunitate, Identitate, Stabilitate, societatea funcţionînd ca un mecanism perfect fără nici un fel de conflict: nu existau sentimente, nu exista familie, toate vechile instituţii fiind abolite. Sexul era liber, încurajat chiar de Marele Ford – zeul suprem – practicîndu-se în orice împrejurare fără restricţii. Cercetătorii încercau să coboare cît mai mult vîrsta indivizilor la care ar fi putut fi apţi pentru sex. Urmele vechii societăţi se mai găseau doar în rezervaţii ai căror locuitori erau dispreţuiţi de populaţia din Lumea Nouă.
Iată că şi în această societate, dusă aparent pînă la perfecţiune, apare fisura: unul dintre personaje, Bernard, aparţinînd castei Alfa, suferise pe linia de fabricaţie un „accident“, avînd astfel probleme de adaptabilitate. Nici programul de hipnopedie la care fusese supus, nici soma, drogul luat de toţi membrii comunităţii, nu reuşiseră să-l integreze pe deplin în lumea aparent perfectă în care trăia. O cunoaşte pe Lenina, de care se îndrăgosteşte şi suferă pentru faptul că ea trăia fără nicio reticenţă în conformitate cu normele erei înnoite în care toată lumea era fericită. Accidental ajung într-o rezervaţie unde-l cunosc pe tînărul Sălbatic, fiul Lindei, născut dintr-o anormală poveste de dragoste. Genele lui scăpaseră de intervenţia inteligenţilor Alfa, aşa că păstrau toate „tarele“ specifice indivizilor vechii societăţi: dorul de libertate, sentimentul de iubire, conştiinţa de sine. Şi toate deprinderile rele pe care le căpătase Sălbaticul în rezervaţie se datorau în mare parte unui volum cu operele lui Shakespeare, pe care îl învăţase aproape pe de rost. Adus în „minunata lume nouă“ şi prezentat drept rezultat al încălcării normelor impuse de noua societate, Sălbaticul descoperă ipocrizia acestei lumi aparent perfecte. Cade într-o neagră depresie şi singurul sentiment pe care-l mai are este acela de respingere a acestei lumi atît de urîte tocmai prin faptul că toţi locuitorii ei fuseseră programaţi să fie fericiţi şi mulţumiţi cu ceea ce li se oferea. Tocmai lipsa lor de orizont era sufocantă, anesteziantă. Nimic din ceea ce citise el în cartea lui Shakespeare nu se verifica în acest surogat de viaţă pe care-l trăiau locuitorii „minunatei lumi noi“. Adevărul şi libertatea fuseseră sacrificate în numele fericirii generalizate. Nu poţi căpăta totul pe gratis, îi [spune] Controlorul unui personaj inadaptat. Fericirea are şi ea un preţ, care trebuie plătit. Iar preţul pe care-l plătesc cei ce nu vor să se integreze acestei lumi este exilul. [În final,] Sălbaticul, cel care crescuse cu operele lui Shakespeare, nereuşind să înţeleagă şi să se adapteze în lumea fericirii totale, se sinucide.
Chiar dacă această distopie a lui Huxley nu are dramatismul celor ale lui Orwell, ori Margaret Atwood, romanul te pune pe gînduri. Trăind în aceste vremuri în care ştiinţa l-a subjugat pe om, în care modificările genetice au ieşit de sub interdicţie, în care familia şi celelalte valori care susţineau societatea au căzut în derizoriu, în care sexualitatea exacerbată a devenit un modus vivendi, nu poţi să nu te gîndeşti serios la premoniţia acestei cărţi. Şi aşa cum spune Berdiaev, orice utopie poate deveni posibilă într-o lume care şi-a pierdut busola.
Autoare Maria Sava (cf. site Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii). (I-am corectat erorile grosolane la 21 martie 2012 – vezi parantezele).
[3] Pierre Simon Laplace este cunoscut ca fiind un ateu convins. Referitor la ateismul lui, este celebră anecdota în care el l-a coborît pe Dumnezeu la nivel de ipoteză: Venind în audiență la Napoleon, pentru a-i aduce ca omagiu un exemplar al cărții sale recent apărute Exposition du système du monde, Laplace a fost întrebat de către împărat: „M. Laplace, mi s-a spus că ați scris această lucrare voluminoasă despre sistemul Universului, fără a menționa niciodată pe Creatorul său“. Laplace, deși avea un comportament diplomatic în relațiile cu curtea imperială, a răspuns brusc și direct: „Sire, această ipoteză nu era necesară!“. Napoleon, foarte amuzat, i-a relatat acest răspuns lui Lagrange, care a exclamat: „Ah! c’est une belle hypothèse; elle explique beaucoup de choses!“ („Ah! este o ipoteză frumoasă; ea ar explica multe lucruri“). (Cf. Walter William Rouse Ball, Histoire des mathématiques, Paris, Librairie Scientifique A. Hermann, 1906, pp.104-105).
[4] Realitatea.net: Uciderea bebeluşilor ar trebui permisă, potrivit unei reviste britanice conduse de un romîn.
Părinţilor ar trebui să li se permită să-şi omoare bebeluşii dacă doresc asta, pentru că această practică nu diferă cu nimic de avorturi, se precizează într-un articol publicat în Journal of Medical Ethics, publicaţie prestigioasă condusă de profesorul de origine română Julian Săvulescu, directorul Centrului Oxford Uheiro de Etică Aplicată.
Bebeluşii nu sînt persoane în toată puterea cuvîntului şi nu au un „drept moral la viaţă“. Astfel, păriniţii ar trebui să aibă dreptul să-şi omoare bebeluşii dacă doresc asta.
Acestea sînt ideile de bază dintr-un articol apărut în Journal of Medical Ethics, publicaţie prestigioasă condusă de profesorul de origine romînă Julian Săvulescu, directorul Centrului Oxford Uheiro de Etică Aplicată, potrivit telegraph.co.uk.
Articolul intitulat Avorturile făcute după naştere: De ce ar trebui să trăiască bebeluşul? a fost publicat de către doi cunoscuţi ai lui Săvulescu, profesorii Alberto Giubilini şi Francesca Minerva ai Universităţii Melbourne. Săvulescu a declarat că că cei doi autori au primit ameninţări cu moartea după ce au publicat articolul, din partea unor „fanatici care se opun valorilor unei societăţi liberale“.
Cei doi cercetători au argumentat că statusul moral al unui nou-născut este echivalent cu cel al unui fetus. Niciunul dintre aceştia n-ar avea caracteristicile care îi conferă unui individ dreptul la viaţă. În loc să fie persoane în toată puterea cuvîntului, aceştia sînt persoane potenţiale.
Autorii susţin că avorturile făcute după naştere (adică uciderea bebeluşilor) ar trebui permisă în toate cazurile în care sînt permise şi avorturile, nu doar în cele în care copiii se nasc cu malformaţii. Giubilini şi Minerva au oferit ca exemplu copiii născuţi cu sindromul Down, punctînd că numai 64% dintre cazurile de copii născuţi cu sindromul Down sînt identificate cu ajutorul testelor prenatale. Odată născuţii copiii, părinţii nu pot decît să-i păstreze, iar asta reprezintă o „povară inacceptabilă“ pentru familii şi pentru societate.
[5] În A Modest Proposal for Preventing the Children of Poor People in Ireland from Being Burden to their Parents (O propunere modestă pentru a feri pe copiii săraci din Irlanda să devină o povară pentru părinții lor, publicată în 1729), una dintre cele mai ascuțite satire ale lui Swift, în care soluționează cu umor negru sărăcia cumplită a poporului irlandez.
